Am privit de pe sus și am tăcut,
căci tot ce-am fost s-a dus, s-a dus, s-a dus,
pe drumuri strâmbe, cioplite-n os de sfânt,
mergeam spre nicăieri cântând un cânt
uitat de gura care l-a rostit.
Peste tot am fost și peste tot am mint,
mă scurg prin propriul deget de pământ,
mi-am ars ce-aveam în foc nesfânt
și-am rămas doar eu, un pumn de vânt.
Cai cerești am trimis, muribunzi, spre stele,
ducând pe grumaz povara vremii grele,
și s-au întors doar oasele din ele,
nechezând a moarte printre stele.
Inteligența, soră cu Hristos,
s-a dus pe unde tot ce-a fost frumos
se duce — fără-alai, fără popas —
în groapa unde m-oi culca și eu, la ceas.
Nu mai e nimeni sus să mă privească.
Sunt doar eu, privind cum se sfârșește
tot ce-am numit odată dumnezeiesc —
și-n locul crucii, pun un vierme gras
să sugă zeama din hristosul ras,
să râgâie sudoarea unui sfânt
și să se cace-n potirul sfânt.